23 august 1944 rămâne una dintre cele mai controversate și importante date din istoria României. Pentru o generație, a însemnat întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste și schimbarea cursului războiului, iar pentru alte generații, aceeași dată a devenit simbolul propagandei comuniste, al defilărilor obligatorii și al cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu.
Astăzi, 23 august nu mai este sărbătoare națională și, pentru mulți români, este doar o dată din manualele de istorie. Pentru cei care au trăit însă comunismul, această zi are o încărcătură cu totul aparte. A fost ziua marilor parade, a pancartelor, a lozincilor, a portretelor lui Nicolae Ceaușescu și a unei propagande care transforma un moment dramatic din istoria României într-un spectacol al regimului.
Dar povestea începe cu mult înainte de parade.
23 august 1944. România schimbă cursul războiului
În vara anului 1944, România se afla într-o situație militară și politică dramatică. Armata sovietică înainta spre vest, frontul se apropia rapid de teritoriul românesc, iar alianța cu Germania nazistă devenise tot mai greu de susținut militar și politic.
La 23 august 1944, Regele Mihai a condus o lovitură de stat împotriva regimului mareșalului Ion Antonescu, act care a scos România din alianța cu Germania nazistă și a schimbat cursul participării țării la cel de-Al Doilea Război Mondial, eveniment cunoscut în istorie drept Actul de la 23 August.
În acea zi, Regele Mihai l-a convocat la Palatul Regal pe mareșalul Ion Antonescu. Discuția avea să schimbe cursul istoriei României.
Antonescu a refuzat să accepte ieșirea României din alianța cu Germania. În urma acestei decizii, mareșalul și principalii săi colaboratori au fost arestați.
În aceeași seară, Regele Mihai a transmis prin radio proclamația prin care anunța încetarea alianței cu Germania și orientarea României către Națiunile Unite.
România a întors armele împotriva Germaniei
Decizia a avut consecințe militare uriașe. Armata română a continuat războiul pe frontul de vest, în Transilvania, Ungaria și apoi în Cehoslovacia. Mii de militari români și-au pierdut viața în luptele purtate după 23 august.
Dar victoria militară nu a însemnat și libertatea politică a României.
Aici începe una dintre marile tragedii ale istoriei noastre moderne.
De la Germania nazistă la dominația sovietică
România a ieșit din alianța cu Hitler, dar nu a devenit liberă. Armata sovietică a intrat și a rămas în țară, iar influența Moscovei asupra României a crescut rapid.
În anii care au urmat, comuniștii au preluat treptat controlul instituțiilor statului. Partidele istorice au fost eliminate, adversarii politici au fost arestați, iar monarhia a fost desființată la 30 decembrie 1947.
România intrase într-o nouă epocă.
Una în care partidul-stat avea să controleze politica, economia, presa, educația și, într-o măsură tot mai mare, chiar și memoria colectivă.
Iar una dintre primele victime ale acestui proces avea să fie chiar adevărul despre 23 august 1944.
Cum a confiscat comunismul 23 August
Regimul comunist a transformat 23 August într-o sărbătoare națională și într-un instrument de propagandă.
Evenimentul istoric din 1944 a fost prezentat într-o versiune convenabilă partidului. Rolul Regelui Mihai și al partidelor democratice a fost diminuat sau eliminat din discursul oficial, în timp ce Partidul Comunist Român era prezentat drept forța care ar fi avut un rol decisiv în „eliberarea” țării.
Istoria nu mai era spusă pentru a fi înțeleasă.
Era spusă pentru a justifica puterea.
23 August devenise ziua în care regimul comunist își demonstra forța și pretinsa legitimitate.
În fiecare an, România era împânzită de steaguri, pancarte și lozinci. În marile orașe erau organizate demonstrații de amploare, cu muncitori, militari, elevi, studenți, pionieri și sportivi.
Totul era atent organizat.
Oamenii aveau locuri stabilite în coloane, trasee stabilite și pancarte pregătite din timp. Fiecare întreprindere, instituție sau școală avea propriul rol în spectacolul public.
La tribune se aflau liderii partidului.
Mulțimea defila prin fața lor.
Se aplauda.
Se scandau lozinci.
Se cântau cântece patriotice și revoluționare.
Era imaginea unei societăți perfecte, unite în jurul partidului și al conducătorului.
În realitate, pentru foarte mulți oameni, participarea la manifestații era o obligație.
Nu mergeai pentru că voiai.
Mergeai pentru că trebuia.
23 August în copilăria generațiilor comuniste
Pentru copiii crescuți în comunism, 23 August era o zi aparte.
Era o zi cu repetiții, costume, steaguri, flori, cântece și spectacole. Pionierii și elevii participau la manifestări, iar în marile orașe străzile erau transformate pentru câteva ore în decoruri ale propagandei oficiale.
Copiii învățau de mici că 23 August este una dintre cele mai importante zile ale țării.
Dar nu aveau cum să știe atunci cât de diferită era povestea reală.
Pentru ei, istoria era cea din manual.
Pentru părinții și bunicii lor, istoria putea fi cea trăită.
Iar cele două versiuni nu coincideau întotdeauna.
De la sărbătoare națională la cultul lui Ceaușescu
În perioada lui Nicolae Ceaușescu, 23 August a căpătat o dimensiune și mai puternică.
Dacă în primele decenii ale regimului sărbătoarea era asociată cu „eliberarea” de fascism și cu rolul partidului, în epoca Ceaușescu ea a devenit și o uriașă scenă pentru cultul personalității.
Portretele lui Nicolae Ceaușescu și ale Elenei Ceaușescu ocupau un loc important în decorul manifestațiilor.
Se vorbea despre „realizările mărețe” ale socialismului, despre dezvoltarea economică și despre independența României.
Televiziunea și presa prezentau imagini atent selectate.
Totul trebuia să arate perfect.
România socialistă trebuia să pară puternică, prosperă și unanim devotată conducătorului.
Numai că realitatea din spatele paradei devenea tot mai greu de ascuns.
În timp ce România defila, oamenii stăteau la cozi
În anii ’80, contrastul dintre propaganda oficială și viața de zi cu zi a românilor devenise uriaș.
La manifestații se vorbea despre progres și prosperitate.
În cartiere, oamenii stăteau la cozi pentru alimente.
Se vorbea despre marile realizări ale socialismului.
În apartamente era frig.
Se vorbea despre independență și suveranitate.
În viața de zi cu zi, oamenii aveau de suportat restricții, lipsuri și un control politic tot mai apăsător.
23 August era, poate, cel mai vizibil moment al acestei contradicții.
În piețele orașelor, mii de oameni trebuiau să zâmbească, să aplaude și să ridice pancarte.
În casele lor, aceiași oameni vorbeau despre realitatea pe care nu o puteau vedea la televizor.
De aici și una dintre cele mai importante lecții ale acestei zile: propaganda poate controla imaginea publică, dar nu poate controla la nesfârșit memoria oamenilor.
O sărbătoare regizată până la ultimul detaliu
Manifestațiile de 23 August erau adevărate spectacole de masă.
Participanții erau organizați pe categorii. Muncitorii veneau cu pancarte care reprezentau întreprinderile și domeniile lor de activitate. Elevii și pionierii aveau propriile formații. Sportivii pregăteau demonstrații.
Se repetau traseele și momentele coregrafice.
Pancarte uriașe, steaguri, flori, formații sportive și portrete ale liderilor compuneau imaginea pe care partidul voia să o transmită.
Nu era doar o sărbătoare.
Era o demonstrație de forță.
Regimul voia să arate că milioane de oameni îl susțin.
Iar camerele de televiziune aveau grijă ca această imagine să ajungă în fiecare casă.
Ce nu se vedea în fotografiile oficiale
În spatele imaginilor perfecte se afla însă o societate profund obosită.
Oamenii erau obligați să participe la evenimente pe care nu le mai simțeau ca fiind ale lor.
Entuziasmul oficial nu mai corespundea cu realitatea.
În ultimii ani ai comunismului, pentru mulți români, 23 August devenise mai degrabă o obligație decât o sărbătoare.
Trebuia să fii acolo.
Trebuia să ai pancarta.
Trebuia să aplauzi.
Trebuia să zâmbești.
Adevăratele sentimente trebuiau păstrate pentru familie și pentru cercul apropiat de prieteni.
Într-o societate în care oamenii învățaseră să fie atenți la ce spun și cui spun, 23 August era unul dintre momentele în care diferența dintre discursul public și gândurile private devenea evidentă.
Ultimul 23 August al comunismului
În august 1989, România a sărbătorit pentru ultima dată 23 August sub regimul comunist.
Nimeni nu știa atunci că avea să fie ultima manifestație de acest fel.
La sfârșitul acelui an, regimul Ceaușescu avea să se prăbușească.
În decembrie 1989, oamenii care fuseseră obligați ani la rând să defileze sub portretele conducătorului au ieșit în stradă împotriva lui.
Sistemul care își construise una dintre cele mai puternice imagini publice prin intermediul unor asemenea manifestații s-a prăbușit în câteva zile.
Iar 23 August a dispărut din calendarul sărbătorilor naționale.
Ce rămâne astăzi din 23 August?
Poate că tocmai de aceea 23 August trebuie privită astăzi cu mai multă luciditate decât am făcut-o în trecut.
Nu a fost nici doar o zi glorioasă, așa cum a prezentat-o propaganda comunistă, și nici doar începutul unei ocupații sovietice, dacă ignorăm contextul militar și sacrificiul armatei române.
A fost o zi de cotitură.
O zi în care România a schimbat tabăra în cel de-Al Doilea Război Mondial.
O zi care a contribuit la întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.
O zi după care soldații români au continuat să lupte și să moară pe front.
Dar și o zi care a fost urmată de intrarea României în sfera de influență sovietică și de instaurarea treptată a unui regim comunist care avea să dureze mai bine de patru decenii.
Iar mai târziu, aceeași dată avea să fie confiscată de propaganda comunistă și transformată într-un spectacol anual al puterii.
Nu avem voie să uităm
Poate că cea mai importantă lecție a zilei de 23 August este că memoria unei națiuni nu trebuie lăsată în mâinile propagandei.
Generațiile care au trăit comunismul își amintesc paradele, pancartele, defilările, cântecele și portretele lui Ceaușescu.
Unii își amintesc cu nostalgie că era o zi liberă și că orașele erau pline de oameni.
Alții își amintesc obligația de a participa, frigul din case, cozile și sentimentul că trebuie să afișezi un entuziasm pe care nu îl simțeai.
Ambele memorii fac parte din istorie.
Dar istoria trebuie să fie mai mult decât nostalgie.
Trebuie să fie și adevăr.
23 August 1944 trebuie înțeleasă cu toate contradicțiile ei.
23 August din comunism trebuie privită ca ceea ce a fost: o sărbătoare transformată într-un instrument de propagandă.
Iar oamenii care au fost obligați să defileze, să aplaude și să zâmbească nu trebuie judecați astăzi pentru că au făcut ceea ce le cerea un regim autoritar.
Poate că, după atâția ani, cea mai corectă formă de a marca 23 August este să renunțăm la lozinci.
Să ne amintim de soldații români care au murit în război.
Să ne amintim de victimele comunismului.
Să ne amintim de cei care au trăit decenii într-un sistem care încerca să controleze inclusiv memoria.
Și să ne amintim de o lecție simplă, dar esențială:
Atunci când un regim încearcă să controleze trecutul, nu mai controlează doar istoria. Încearcă să controleze felul în care o societate își înțelege prezentul și își imaginează viitorul.
23 August nu mai este astăzi o zi a defilărilor.
Nu mai sunt pancarte.
Nu mai sunt tribune.
Nu mai sunt portrete ale conducătorului.
Dar memoria a rămas.
Și tocmai de aceea 23 August merită să fie înțeleasă, nu uitată.
Acest editorial reprezintă strict opinia autorului!
